PABLO NERUDA - Oda saraciei

Cand m-am nascut
te-ai luat dupa mine
si ma priveai,
saracie
printre sipcile putrede,
in iarna profunda.
Apoi
tot ochii tai erau cei
ce ma priveau printre grinzi.
Noaptea,
stresinile
repetau
numele si prenumele tau
sau, cateodata,
solnita sparta,
camasa rupta,
ghetele ranjite mi te-aminteau.
Stateai acolo,
la panda,
cu dinti tai viermanosi,
cu ochii de mlastina,
cu limba ta lesioasa
care taie haina si lemnul,
oasele, sangele.
Stateai acolo,
de cand ma nascusem,
ma cautai, ma urmareai
pe unde mergeam.

Cand inchiriai
o camaruta la mahala
te gaseam sezand pe un scaun;
ma asteptai;
cand, adolescent,
intr-un hotel mohorat,
nu intalneam mireasma
despuiatului trandafir,
ci numai suierul rece al gurii tale.
M-ai urmarit,
saracie,
in cazarmi si spitale,
in razboi si pace.
Pe cand zaceam, cineva
batu la usa.
Nu era doctorul.
Intra iar saracia.
Te-am vazut scotandu-mi
mobila in strada: oamenii o tranteau ca pe niste pietroaie.
Tu, cu o dragoste fioaroasa,
dintr-un maldar de boarfe,
in mijlocul strazii si-al ploii,
iti faceai, un tron harbuit si privind spre calici
culegeai de pe jos,
cea din urma strachina a mea,
facandu-ti din ea diadema.

Acum, saracie,
eu sunt urmaritorul.
Necrutatoare ai fost,
necrutator sunt si eu.
Langa fiecare sarac ma vei gasi cantand;
sub fiecare cearsaf de oribil spital
vei afla cantecul meu.
Te urmaresc, saracie,
te pazesc, te impresur,
te tintesc, te-nchid, ghearele ti le retez,
iti frang,
dinti pe care-i mai ai.
Sunt pretutindeni: pe ocean cu pescarii,
in mina, oamenii cand isi sterg de pe frunte naduseala cea neagra
dau de poeziile mele.
In fiece zi o-nsotesc pe textilista.
Mainile mi s-au albit impartind painea in brutarii.
Saracie, pe oriunde umbli, dai de cantecul meu
care canta, de viata mea
care traieste, de sangele meu
care lupta.
Voi infrange ofilitele-ti flamuri oriunde le-ai inalta.

Alti poeti, odinioara,
sfanta ti-au zis, au adorat mantia ta,
cu fum s-au hranit si-au disparut
Eu te desfid,
cu versuri aspre te lovesc in fata,
te imbarc, te izgonesc de la noi.
Eu, impreuna cu alti,
cu alti, multi alti,
te-am surghiuni de pe pamant,
intr-o temnita de pe luna,
ca de acolo, patrunsa de frig,
sa privesti, cu un singur ochi,
painea si strugurii
ce-or sa acopere pamantul de maine.